De ce perfecționiștii trăiesc puțin?

Azi, după o zi obișnuită de facultate, fiind în microbus, mi-a venit mie să mă gîndesc la viața unui perfecționist. Cum arată de fapt un perfecționist și cu ce se mănîncă? Cît de ok e să fii perfecționist și ce reprezintă această noțiune în esență? Acestea sunt cîteva din aspectele pe care intenționez să le „onorez cu analiza mea” superficială))

Și ca să o iau de la început...un perfecționist, zice Dex-ul este un adept al perfecționismului(oare cine a inventat chestia asta....adică de a explica o noțiune printr-o alta omogenă?). Perfecționismul este acea tendință de a atinge perfecțiunea; cam atît cu copy-paste-ul și în continuare voi deranja un pic circumvoluțiile propriului meu creier.

În primul rînd, cred că perfecționiștii nu sunt toți la fel...adică luînd în considerare faptul că fiecare are conceptul său de perfecțiune, rezultă că fiecare are și principii diferite pe care încearcă să le respecte întru realizarea scopului său suprem-atingerea perfecțiunii. Nu cred că perfecțiunea este o categorie obiectivă...sunt ferm convins că reprezintă o categorie subiectivă și primul exemplu care îmi vine în cap și este foarte tîmpit este modul în care arată(fizicul) pe care fiecare din ei îl consideră perfect; prin urmare, un grăsan toată viața visează să devină slăbănog, iar un slăbănog ca mine vrea să mai adauge cîteva kg pentru că riscă serios la un vînt mai puternic...în fine există o căruță de argumente în acest sens(de ex:„gusturile nu se discută”-cineva adoră ceapa prăjită, iar altcuiva aceasta îi repugnă...astfel pentru primul o mîncare perfectă trebuie să conțină neapărat „bulbul”, iar altul mai bine moare decît să mănînce așa ceva). O primă concluzie ar fi că, teoretic, fiecare om poate avea perfecțiunea lui. Ok, atunci care este acel lucru care îi unește pe toți perfecționiștii? Acest lucru este tendința obsesivă și perseverența cu care perfecționiștii își urmăresc scopurile și principiile. De aceea de multe ori perfecționismul este privit ca o obsesie, deviere de la normal...E bine să fii perfecționist? asta rămîne la latitudinea fiecăruia, dar pentru mine e cert faptul că un perfecționist trăiește într-o permanentă tensiune creată artifcial chiar de el însuși...adică avînd niște delimitări clare dintre ceea ce e perfect și ceea ce nu e, persoana în cauză se consumă suplimentar în procesul de selectare, diferențiere și de autoimpunere a unor reguli pe care de multe ori i-ar plăcea să le încalce, dar principiile și valorile sale nu îi permit asta...este ca și cum pe lîngă o agendă cu task-uri a-i avea o „sarcină” pe care nu ai dreptul să o scrii în agendă, dar trebuie să ții cont permanent că ea există și de aceea trebuie să faci un efort deosebit ca să nu uiți nici un moment de ea. În acest moment mă apropii de ideea din titlu și voi dezvolta mai departe concepția respectivă afirmînd că această „sarcină” ține perfecționistul în tonus și încordare permanentă, ceea ce îl face mult mai stresat decît un „neperfecționist”, or stresul și acest proces continuu de rodaj face ca perfecționistul să se consume și să-și termine propriile resurse înainte de termen și într-un final să scape mai repde de cele pămîntești.

P.S. Fabula: Ori trăiești mult, ori ca un perfecționist))